Monolog matinal
şi mã trezesc cu mâini;
sunt cel trezit cu pâini
pentru lunga delectare: cursul vertical.
Se furã din Cuvânt sã-ncapã-n efemer,
linii verticale desluşesc orice mister
bine filtrat de coajã.
În deşertul absolut mâncarea creşte din tine:
bogat în sensuri reciclate
descresc în propia sferã;
ere trecute în noua erã
(sau pãcate regurgitate)
mã hrãnesc când recresc.
Pentru cã sunt un psiholog care citeşte un roman
stau pe umerii celor plângãreţi.
Îi aud...
...haini îngerii vorbesc din câini
cu nasul lor înfipt în ceruri
...cãuşe aruncate în guşe de gãini
cotcodãcesc rãsãritul zilei lui Cain.
Ei nu-nţeleg, eu nu-nţeleg...
pentru oricare "nimic fãrã Dumnezeu"
existã Dumnezeu fãrã nimic.
Timpul se trezeşte:
înaripate şoapte,
mãtãsuri din o uşã întinse pe câmpii
în vis. Forme cunoscute în lumea celor vii
întrezãresc şi întreţin din douã patru fapte.
Mi-a-nfãşurat un lanţ pe mânã
zalã lângã zalã; armurã de iederã
împotriva mobilitãţii.
Slavã cecitãţii aduce frumoasa bucatã de fier.
Din osul cefei se scurge anul cu strãini
în fragmente verticale; albele fãini
ce se scurg dupã rabdarea-mi.
Drept hartã primesc visarea-mi:
o încântare, o destinaţie
cuprinsã de verticalitatea orizontului
aici, în Logos.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu