+ la cuvinte.

La poarta cu ruine

Suntem cei mai trişti copii!

ne avem zilnic în seri copii;

n-avem cuvinte, avem sãlcii

în zâmbete, în orgasme.

Aici cântam alte colinde

unui alt solstiţiu; ideea

fericirii n-a pãrãsit Iudeea.

N-am sã zãresc infinitul

între o pleopã-nchisã

şi-alta-ntredeschisã...

se cautã incipitul.

N-am zile-n care litere

conţin tot înţelesul...

nu vreau întreg cuvântul.

Fragment, nu simţi durere

separat în mici iluzii?

Avem flori inventate

ce nu ofilesc vreodatã...

Aşa petalã curatã

are albine furate

de la poarta cu ruine.

în ochiul stãtut de apã

nu ne putem cuprinde;

bun acul, ne destinde

la ruine, în groapã.

Ploaie de iarnã

Norii ãştia-s gravizi...

sunt graşi, sunt invalizi

şi stau sã nascã reflexii întrupate.

Am picioarele-aşa ude...

am crengi golite rude

sã-mi cânte pribegia

Mã cautã o blândã apãsare

sub muşchi, pe-a oaselor cãrare;

nãscutã din tine, din mine, poate...

Din frig. (Cum vin mici pãcate!)

Uite lumina serii

cum fur-amiaza zilei;

ca zâmbetul copilei

un vânt domol al vrerii.

Asfaltul ãsta-i sine...

deformând rutine

naşte vedenii din cãldura verii.

Am unghiile reci

am gândurile seci

sã-mi cânte pribegia.